la marginea pantei abrupte

Ma pregatesc sa merg acasa. Sa fac lucrurile caldut-banale, care masoara fericirea intr-o viata de om cu relatie stabila si cu dorinta de viitor previzibil. Imi pup iubitul, ii spun sa mergem sa cumparam una alta, gatesc ceva, ma agit prin casa, las televizorul sa zbiere pe fundal, ma asez extenuata pe canapea, ma uit la Mircea Badea, ma culc. Si tot asa.
Iar in sufletele unor oameni, undeva in Cluj, se strecoara un fior polar, incarcat cu bucati mari de gheata. Copilasul lor, lumina ochilor, icoana lor, merge pe o ata, desupra unei prapastii. Copilasul se uita catre cei care se afla in zona sigura, dincolo, de linia de pericol a prapastiei. Oamenii isi vad de viata. Stau pe banca in parc, forwardeaza un banc, se gandesc la lista de vacanta, isi aleg tinuta pentru o seara in club. Copilul nu intelege unde se afla. Nici nu stie cat va mai rezista, uneori bate vantul puternic dinspre prapastie si se aude un sgomot puternic, ca un urlet de fiara. Parintii dispera in spatele copilului, neputinciosi. Plang cu lacrimi fierbinti, sa topeasca gheata care se strecoara in suflet. Plang cu lacrimi fierbinti sa arda tot cosmarul. Cauta privrile celor din partea sigura a prapastiei. Acestia isi feresc privirile, soptesc ceva ce nu se poate intelege, isi croiesc drum mai departe, cat mai departe de linia periculoasa a prapastiei.
Copilul priveste departe. Eu privesc in jurul meu si imi vine sa plang ca nu vad oameni tipand dupa ajutor, care sa intinda mana copilului, sa formeze un lant uman, sa il traga in zona sigura. Mi-e rusine, ma arde, ma ustura. Si stiu ca daca as fi in locul baietelului poate nu as avea nici curajul si nici forta lui.