Stari poetice fara sens

M-a cuprins asa un fior si un sentiment straniu ca s-ar putea sa ma fac mare. Asa in sensul ala, in care esti om mare, mohorat si apasat de griji, lipsit de timp si de pofte. Si parca se pusese pe mine o ploaie rece, ma intrebam unde o sa ajung...

Imi aduc aminte cum ma uitam la parintii mei atunci cand eram mica: zei nevoiti sa decida in fiecare zi, sa faca multa treaba cu numai doua maini, obligati sa faca mereu ceea ce trebuie, de la sine inteles, niciodata spre dorinta si capriciul lor... Si nu imi este teama ca o sa gresesc, mi-e teama pentru ca nu vreau sa cresc, nu vrea sa devin un mar hranitor si cuminte, vreau sa fiu o cireasa dulce chiar si cand e cruda. Nu vreau sa se creada despre mine ca sunt inteleapta, vreau sa se spuna despre mine ca sunt imprevizibila. Tot cand eram mica, mi-era teama ca o sa ma fac mare. Si sunt (aproape) mare. Acum, mi-e teama ca o sa mor si ca viata e scurta. Oare o sa mor vreodata?

Mi-e dor sa nu am niciun gand, doar vise... Mi-e dor de mine, fara dorinte ci doar cu fantezii, mi-e dor de mine asa cum sunt acum si stiu ca nu o sa mai fiu. Or sa vina vremuri in care trebuie sa aleg pentru mai tarziu, or sa vina vremuri in care o sa stau si o sa astept, o sa vina vremuri in care o sa alerg si o sa uit multe... Si stiu ca o sa pierd multe. Am vazut ieri, fara sa vreau, o stea. Am simtit un gol in inima si un stol de fluturi a fugit din inima pana in stomac. Uitasem cum arata o stea, uitasem cum e sa stai sa te uiti la stele. Am inchis geamul, am tras pardeaua, am inchis usa. Noapte buna!

After work

Ziua ma revolt, gesticulez, vorbesc urat, seara ma linistesc. Cand am ajuns in cuib si se apropie ora de culcare, se asterne linistea peste materia cenusie... Imi dau seama ca tot ce ma enerveaza in timpul zilei devine derizoriu in pacea caminului meu. Ca de fapt suntem toti la fel, ne zbatem pentru o felie de paine. Unii o vor pe toata si te certi mai aprig cu ei dar in definitiv o felie (ca pentru atat e construit stomacul) si o imbratisare sunt de ajuns. Important este sa-ti ramana mintea intreaga si sa nu faci gesturi pe care sa le regreti mai tarziu... Apoi sunt si toatea lumanarile pe care trebuie sa le aprinzi pentru toti pe care ii injuri...
Daca as tine minte pana a doua zi la pranz tot ce spun acum ar fi superb. Poate de-asta mi se intampla tot ce mi se intampla. Asa pana ma-nvat minte cum ar veni si "I become a better me".

Multumesc!

Mi-aduc aminte din cand in cand in cand ca nu am mai scris pe blog si imi pare rau ca am neglijat acest angajament pe care l-am luat fata de mine insami, de a-mi consemna periodic cele mai frumoase si cele mai placute intamplari. Pentru ca "cevapozitiv" este nevoia mea de lucruri rugoase dar colorate si modul in care imi exprim bucuria ca traiesc, bucurie pe care doresc sa o impart cu ceilalti.
Vestea buna este ca nu scriu pe blog pentru ca in viata din afara sa, se intampla lucruri multe si frumoase. Pe langa faptul ca mi-am diversificat rutina after work facand mai multe lucruri importante pentru mine, la munca e un iures pentru care am nevoie sa imi conserv energia si sa imi dramuiesc cuvintele. Mai exact in mica noastra firma va avea curand loc un eveniment pentru care suntem cu totii solicitati 200%. As vrea sa scriu aici, sa fie negru pe alb, ca ma bucur ca impartesesc aceasta crestere profesionala si ca trec aceste provocari cu cea mai buna echipa. Ar fi tare frumos sa spuna acest lucru cat mai multa lume. Daca nu este asa, as vrea sa le spun celor care se intreaba daca te poti simti cu adevarat bine la serviciu, ca "da, se poate".
Ma pregatesc sa inchid inca o zi superba cu sufletul plin de curaj si optimism, plina de recunostinta fata de Dumnezeu si totusi nu atat cat ar trebui, ca am viata pe care o am... Va doresc o noapte linistita si pasnica!